A fost o dată, o insulă unde locuiau: Fericirea, Tristeţea, Cunoştinţa, şi multe altele printre care şi Dragostea.

      Într-o zi s-a anunţat că insula se va scufunda, aşa că toţi au început să-şi repare bărcile şi au plecat cât mai repede. Dragostea a rămas ultima. Ea a perseverat până în ultimul moment.

     Când  insula era aproape a se scufunda, Dragostea s-a decis să ceară ajutorul. Bogăţia a trecut pe lânga Dragoste într-un vapor imens. Dragostea a spus:
“ Bogăţie mă poţi lua cu tine?” . Bogăţia a răspuns:
“ Nu, nu pot. Am atâta aur şi argint în barca mea, încât nu  mai este loc şi pentru tine”.
     
Dragostea s-a decis să întrebe Vanitatea care tocmai trecea pe acolo într-o frumoasă barcă:
“ Vanitate, te rog ajută-mă!”
“ Nu te pot ajuta Dragoste. Eşti toată udă şi mi-ai putea strica barca” - a răspuns Vanitatea.
      
Tristeţea trecea şi ea pe acolo, aşa că Dragostea îi ceru ajutorul:
“ Tristeţe ia-mă cu tine, te rog!”
“ O...Dragoste, sunt atât de tristă, încât vreau să fiu singură!”
      Fericirea a trecut şi ea pe acolo, dar era atât de veselă încât nici nu a auzit când Dragostea i-a cerut ajutorul.
     
Dintr-o dată s-a auzit o voce:
“ Vino, Dragoste, te iau eu". Era un bătrânel. Dragostea s-a simţit atât de binecuvâtată şi atât de fericită încât a uitat să întrebe cum îl cheamă. Când au ajuns pe uscat, Bătrânelul a plecat urmându-şi calea lui. Dragostea, realizând cât de datoare îi este bătrânelului, a întrebat Cunoştinţa - un alt bătrânel:
“ Cine  a fost cel care m-a ajutat?”
“ Era Timpul” – a spus Cunoştinţa.
“ Timpul!”  - a spus  Dragostea mirată. “ Dar de ce să mă ajute pe mine Timpul?”

Cunoştinţa a zâmbit şi a răspuns cu înţelepciune:
“ Pentru că numai TIMPUL este capabil să înţeleagă cât de mare şi minunată este Dragostea”.