“Căci ştiţi că nu cu ... argint sau cu aur aţi fost salvaţi... ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur..." (1 Pet.1.18-19).

  Într-o zi aspră de iarnă, în care zăpada era viscolită de un vânt puternic şi gerul era cumplit, un angajat al unei cabane din Munţii Alpi, ieşi din adăpostul său. Vântul aproape că-l dobora. Cu greu se îndreptă spre cuşca lui Ralf. Acesta era un uriaş câine Saint Bernard, care fusese dresat să salveze oameni, şi era cel mai bun câine salvator. Cabanierii şi toţi lucrătorii de la Salvamont îl iubeau foarte mult pe Ralf.

      Bărbatul care se pregătea să-l trimită pe Ralf în misiune se întreba dacă vremea nu era prea aspră. În timp ce-i mângâia blana deasă, Ralf îl privea în ochi pe stăpânul său, parcă întrebându-l: „Ce doreşti să fac pentru tine? Sunt gata să fac orice mi-ai cere!” De atâţia ani, de când îl avea pe Ralf lângă el, omul acesta ajunsese să-l iubească foarte mult pe acest câine deosebit de credincios şi ascultător. Totuşi, ceva îi spunea că trebuie să-l trimită în misiune. Dacă pe undeva, prin zapadă zăcea un om fără ajutor?
      „Hai Ralf, hai băiatule! Trebuie să pleci la treabă.” Drept răspuns, Ralf linse de doua ori mâna stăpânului, apoi, cu paşi domoli, dar hotărâţi ieşi din cuşcă. Se uită mai întâi în diferite direcţii, apoi se hotărî să apuce pe poteca ce ducea spre pârtia de schi. Vântul bătea cu putere, dar nu-l dădea înapoi.

      După o oră de căutări el a găsit un om căzut sub zăpadă. Ralf se apropie repede şi cu mirosul său foarte fin simţi că omul încă mai respira. Imediat câinele îi linse mâinile şi faţa pentru a-l încălzi puţin. În multe cazuri omul îşi revenea prin aceasta, iar apoi, ajutat de câine, mergea până la cabană. Alteori, când omul era prea obosit, câinele dădea alarma la cabană şi atunci veneau cei de acolo în ajutor.
       Acum însă omul nu se mişca deloc, iar distanţa până la cabană era prea mare. Nu era timp de pierdut, aşa că Ralf îşi întinse corpul mare şi îmblănit peste omul îngheţat, ca să-l încălzească mai bine.

       Vântul rece îl lovea pe bietul câine fără milă, dar el stătea cu răbdare acolo, în aşteptarea unui semn de viaţă din partea omului.
       Într-un târziu, omul a deschis ochii. El nu înţelegea însă unde se afla. Când a văzut deasupra lui câinele uriaş s-a speriat. Era convins că este un lup. Fără să judece prea mult, cu o mişcare bruscă şi-a scos cuţitul de vânatoare şi l-a înfipt adânc, în pieptul lui Ralf.
      Câinele a scos un urlet sfâşietor. Ar fi putut atunci să-l muşte,dar el nu i-a făcut nici un rău, ci s-a ridicat clătinându-se, croindu-şi drum încet, spre adăpostul de salvare, în urma lui rămânând pe zăpadă o dâră roşie de sânge.

      Omul care fusese salvat şi-a dat seama de ceea ce făcuse şi a început să plângă: „El a venit sa mă salveze, iar eu..., iar eu...” . Cu greu s-a ridicat, mergând după urma câinelui.
      Ralf a căzut imediat ce a ajuns la adăpost. Cabanierul, cutremurat de suferinţa câinelui, a chemat ajutoare, şi l-au pus pe o masă mare din holul cabanei. Sângele curgea fără încetare din pieptul lui Ralf. Cu toţii plângeau, în timp ce Ralf le lingea mâinile.
      În acel moment, cu faţa răvăşită de durere a intrat pe uşă omul care fusese salvat. El s-a aruncat în genunchi lângă Ralf, şi fără să ţină cont că se adresează unui câine şi nu unui om a început să spună: „Iartă-mă! Iartă-mă!” , şi neputincios el începu să mângâie blana câinelui. Atunci i-a fost dat sa trăiască un moment deosebit: în timp ce îi mângâia capul, Ralf a lins mâna omului, aceeaşi mână care a înfipt cuţitul în pieptul său.

       „V-a iertat”, i-a spus atunci cabanierul. „Cred că eu n-aş fi fost în stare să vă iert, dar iată că el poate”.
      În clipa aceea câinele şi-a lăsat capul într-o parte. Murise!

         Aceasta este o istorie adevărată şi emoţionantă, şi ea ilustrează foarte bine ceea ce a făcut pentru noi Domnul Isus Hristos. Ca şi în cazul lui Ralf, bunătatea Domnului Isus a fost răsplătită de către oameni cu o lovitură de moarte.