O femeie într-o rochie decolorată de bumbac în dungi, împreună cu soţul ei îmbrăcat într-un costum “obosit” au coborât din trenul de Boston şi după o scurtă călătorie au intrat timizi – fără programare – în anticamera biroului preşedintelui Universităţii Harvard. La vederea lor, secretara putea jura că astfel de oameni, crescuţi parcă în pădure, nu au ce căuta la Harvard – nici măcar la Cambridge.

    “Am dori să stăm de vorbă cu Preşedintele” spuse bărbatul pe o voce scăzută.
    “E foarte ocupat ” i-a aruncat secretara peste umăr.
    “Nu-i nimic” spuse femeia“ o să aşteptăm.

Ore în şir secretara i-a ignorat sperând că în final cei doi se vor plictisi şi vor pleca.
 Dar ei nu s-au plictisit şi într-un final seceretara a decis să-l informeze pe preşedinte despre prezenţa şi dorinţa celor doi, chiar dacă avea după aceea să regrete că a facut-o.
    “Poate dacă o să staţi de vorbă câteva minute cu ei, vor pleca” i-a spus secretara preşedintelui. Preşedintele a oftat a exasperare şi a admis să stea de vorbă câteva minute cu ei. Cineva atât de important ca el, nu avea  timp de pierdut cu astfel de oameni simpli, iar prezenţa lor în biroul lui nu era binevenită.
Preşedintele şi-a înălţat faţa cu demnitate şi s-a îndreptat spre cei doi. Femeia a început:
 
    “Am avut un fiu care a urmat cursurile Universităţii Harvard timp de un an. I-a plăcut aşa de mult aici. A fost chiar îndrăgostit de acest loc. După un an însă a murit într-un tragic accident. Împreună cu soţul am dori să ridicăm un monument în amintirea lui aici undeva în campus”.

Preşedintele nu a părut prea impresionat. Dar a rămas şocat.
       “Doamnă’ a răspuns el cu o voce destul de rece, “noi nu putem admite să ridicăm câte o statuie pentru toţi care urmează cursurile Universităţii Harvard şi apoi mor. Dacă am face-o, locul acesta ar arăta ca un cimitir.”

        “O, nu”, a explicat doamna repede. “Noi nu vrem să ridicăm o statuie, noi am vrea să sponsorizăm o clădire pentru Harvard.”

Preşedintele a clipit din ochi. El a privit din nou la îmbrăcămintea lor veche, uzată, demodată şi decolorată, apoi a spus:
      “O clădire? Aveţi voi idee cât costă o clădire pentru Universitate? Am investit până acum în clădirile pe care le vedeţi aici la Harvard  7 milioane şi jumătate de dolari.”
       Pentru o clipă femeia a rămas tăcută.  Preşedintele jubila. Probabil că auzind ceea ce el le-a spus, ei vor pleca. Doamna s-a întors spre soţul ei şi i-a spus cu o voce calmă:  

  “Dacă atât costă să pui bazele unei Universităţi, de ce nu am construi propria noastră Universitate?”
Soţul ei a clipit. Faţa preşedintelui a pălit exprimând confuzie şi uimire. Doamna şi domnul Stanford s-au întors şi au plecat. Ei au călătorit la Palo Alto, California unde au pus bazele universităţii care le poartă numele, Stanford University, în memoria fiului lor pentru care Universitatea Harvard nu a arătat nici un interes.
 
 Este uşor să observi caracterul cuiva, după felul în care  îi tratează pe cei pentru care ei cred că nu pot face nimic.