„Iata de ce eu, Pavel, intemnitatul lui Isus Hristos”   (Efeseni 3,1) 

          In timpurile antice sau medievale, oamenii primeau foarte rar, ca pedeapsa, inchisoarea. Prizonierii de razboi erau, de obicei, ucisi sau vanduti ca sclavi. In general, societatea nu-i considera pe acesti oameni „demni de a fi pastrati”. Apoi, era si sentinta la galere, urmata de transportarea in colonii. Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, inchisorile gazduiau in primul rand pe cei care asteptau procesul. „Casa de corectie” a aparut o data cu prima reforma a inchisorilor, nascuta din ideea ca detinutii sa fie pedepsiti si apoi reabilitati.

         Aceasta notiune se refera la o cladire cu inchisori largi, care sa cuprinda o multime de delicventi. Penitenciarele trebuia sa induca pocainta si reforme printre locatarii lor. In acelasi timp, detinutii traiau sub un „regim izolat si fara vorba”, celule pentru un singur om, fara nici o posibilitate de comunicare. Mai tarziu, a aparut „regimul de munca, dar fara vorba”, adica se muncea in comun dar nu era voie sa comunice intre ei. Numai in ultimii 60 de ani a disparut aproape total tratamentul de interzicere a comunicarii. 

         Conducerea inchisorilor era in mana directorului, conditiile din inchisoare si detinutii au reflectat intotdeauna strategia directorului. Directorul supravegheaza trei colective separate. Mai intai, pe gardieni. Apoi, pe adjunctii care se ocupa cu atelierele si bucataria. In cele din urma, personalul de specialitate, doctori, capelani, profesori, psihiatri si asistenti sociali. El are autoritate asupra tuturor si este responsabil pentru mentinerea ordinii, pentru promovarea reabilitarii si pentru prevenirea evadarilor.


         Cand Pavel s-a numit „prizonier al lui Isus Hristos”, el s-a asezat intr-o pozitie unica. In mod voluntar, s-a predat administratiei Directorului de inchisoare ceresc, incredintandu-si libertatea personala supravegherii exclusive a acestuia. Lucrarea Lui poate fi solitara printre alti oameni. Dar acceptand sa traiasca in orice conditie data, el isi incredinteaza viata in grija ingerilor pazitori. Va suferi, daca este chemat s-o faca. In acelasi timp, fiind un membru al sistemului divin, el se va bucura de slujirea ingrijitorilor crestini.

         Mai presus de orice, Pavel dorea sa fie ferit de ispita de a evada din inchisoarea lui Hristos, la care el insusi a consimtit din proprie vointa. In afara acestei inchisori, era numai distrugere.