Prin credinta au cazut zidurile Ierihonului. (Evrei 11,30)


Israelitii au pornit in batalia de la Ierihon cu frica si cu tremur. Biruinta parea imposibila. Zidurile erau de necucerit. Dusmanul dinauntru era invincibil. Le era asa de teama! Si noi avem de infruntat "Ierihoane" in viata-probleme care sunt de netrecut, un dusman inauntrul nostru care pare de neinvins, o situatie ce se arata imposibil de rezolvat. Si noi, ca si ei, ne temem. Am fost pusa fata in fata cu "Ierihonul meu" in decembrie 2006. Am fost diagnosticata cu cancer. Dusmanul dinauntru era de neinvins. Situatia era fara iesire. Imi era teama.

Totul a inceput printr-o durere de masea. Stomatologul mi-a spus insa ca nu aveam nicio problema cu dintii si mi-a recomandat sa merg la neurolog. Rezonanta magnetica a descoperit o mica excrescenta pe nervul trigemen, in partea stanga. Prin intermediul biopsiei, s-a constatat ca era vorba de un limfom. Dupa o interventie chirurgicala ce a durat aproape cinci ore, excrescenta a fost indepartata. Apoi a urmat o serie de tratamente chimioterpice.

Israelitilor le-a fost teama sa cucereasca Ierihonul, dar Dumnezeu le-a poruncit sa marsaluiasca inainte. Asa au facut timp de sapte zile. Si "prin credinta au cazut zidurile Ierihonului" Marsaluirea mea a durat nu sapte zile, cu sapte luni. Am marsaluit prin credinta, si, tot prin credinta, zidurile cancerului s-au prabusit. Il laud pe Domnul care m-a sustinut in tot acest timp. Nu a fost exercitata doar credinta mea, ci si a miilor de oameni din toata lumea care s-au rugat pentru mine. A fost credinta colegilor mei, a copiilor si a sotului meu.

Pe parcursul celor sapte luni, Ron a fost mereu alaturi de mine. Cand a fost nevoie sa plece intr-o calatorie importanta, in interes de afaceri, a zburat cu avionul dimineata devreme si s-a intors in aceeasi seara pentru a fi alaturi de mine noaptea, atunci cand lupta era cel mai greu de dus.


De cate ori am vrut sa renunt la batalie! A fost o calatorie teribila. Vroiam sa se termine. Vroiam sa mor. Prin credinta-credinta unei ostiri de prieteni-am continuat sa marsaluiesc. Prin credinta copiilor mei, care ma sunau deseori pentru a ma incuraja, care au venit ori de cate ori au putut pentru a sta cu mine, prin credinta lor am marasluit inainte. Prin credinta-credinta sotului meu - am  marasluit inainte. Cand eram slaba, fara putere si si parul imi cazuse, cu ochii infundati in orbite si cu pielea zbarcita, sotul meu mi-a spus ca sunt minunata si ca voi trece si prin asta cu bine pentru ca se roaga pentru mine.

Il laud pe Dumnezeu pentru credinta prietenilor mei si a familiei care au fost convinsi ca zidurile Ierihonului vor cadea pana la urma. Si asa a fost!